Un altfel de Istanbul

April 30, 2018

Vă puteți imagina cum e să-ți ”pierzi” hotelul într-un oraș care are 20.000.000 ( 20 de milioane!) de locuitori? Devine foarte complicat!  Ajungi la 10 seara să te plimbi pe străzi întunecate folosindu-ți eșarfa pe post de pelerină cu superputeri și inventând cântece care au în strofa1, strofa 2, strofa 3 și refren același conținut.

De fapt, ziua mea de azi a fost minunată. A început cu o plimbare prin cele trei cartiere vechi ale Istanbulului: Fatih, Fener și Balat. Zone puțin turistice, într-o luni dimineața, păreau fotografii făcute ca să ilustreze romanele lui Ohran Pamuk. Spațiul care îmbina trei lumi total dfierite (radicalismul islamic, fosta comunitate grecească (de unde o perioadă au venit și domnii țărilor române) și fosta comunitate evreiască a fost plin de surprize. Nelipstele pisici au profitat de fiecare pauză ca să vină la mângâiat, cei trei pui sperioși si pufoși ce încă mai aveau ochi albaștri au scos capul printre gratiile unei ferestre uitându-se curios la mama lor ce se lăsa alintată, casele vechi, schelete ale unei lumi și a unei bunăstări de demult au răsărit la fiecare cotitură, invitându-mă parcă să îmi imaginez câte o poveste, viața străzii îmbină în ea copii gălăgioși ce alergau  fără restricții, mame sau bunici așezate în pâlcuri la căte un colț de stradă sau pe câte o scară ce își împărtășeau ultimele noutăți pe sub burka cea neagră ce flutura în vânt, zonele cu case colorate… și moscheele …și pauzele.

Moscheele presărate la Nord de Cornul de Aur merită povestea lor, pentru că, spre deosebire de cele din zonele turistice acestea mi s-au părut încărcate de mister și de limitări. N-am îndraznit (sau mai bine zis am îndrăznit mult mai puțin în spațiul lor) mai ales că eram singurii turiști occidentali de acolo. Cred că sfioșenia noastră a fost răsplătită de fiecare dată: la Moschea Fatih – zambetul copilului ce avea puțin mai mult de doi anișori și care nu era cu mama lui în zona dedicată femeilor mi-a înseninat ziua, mai ales că de fiecare data când îmi luam privirea de la el pentru a admira spațiul, încerca să se facă remarcat. La Moscheea Yavuz Selim  luni e ziua in care turiștii nu au acces (e închisă pentru vizitare în interior). Paznicul de acolo m-a văzut că fac fotografii unui perete prin geam și m-a invitat să intru, m-a ajutat să-mi îmbrac nelipsita robă (purtam pantaloni) și mi-a permis să vizitez mormintele fiilor lui Suliman. La iesire, stăteam cu Lucian să discutam despre cele văzute în interior când un turc s-a apropiat de noi (de el) l-a îmbrațișat și și-a dus mâna la inimă, la buze și la frunte (salutul popoarelor arabe) și a început să vorbească… evident în turcă. Lucian îi spusese că e turist și nu vorbește turcă (în engleză).  Omul i-a zâmbit și a continuat să vorbească. Mă uitam la ei și nu-mi venea să cred, vorbeau despre Baiazd, fiecare în limba lui și… păreau că se înțeleg… am simțit respectul lor reciproc pe care și l-au arătat necondiționat, fără se să cunoască sau să vrea ceva unul de la celalalt. Doar o secundă în care două lumi diferite s-au întâlnit și și-au adus omagiu reciproc. E greu să pun în cuvinte emoția și energia acelei clipe. Nu știu ce a gândit sau a spus omul respectiv dar mă bucur că am fost parte din momentul lor.

Pauzele au venit în localuri mici, de cartier, cu ceai și cafea turcească, cu bărbați trecuți de prima tinerețe ce își savurau ceaiul, cu flori, viță și covoare țesute, cu scaune și mese mici… și cu un alt timp… un rimp care stă, care se târește încet printre limbile ceasornicul fără ca solzii lui să zgărie prezentul.

Apoi a fost amurgul pe Bosfor, în zborul pescărușilor ce însoțeau nava, în bătaia vântului ce îmi îngheța obrajii și in lumina trandafirie a sfârșitului de zi. Am înfruntat vântul și frigul (ca de fiecare dată când am un ochi de apă în apropiere), am admirat cu aceeași plăcere malurile aglomerate ale Bosforului și am salutat întâlnirea cu Marea Marmara. Acum, spre deosebire de celelalte dăți, când eram ocupată să admir casele și construcțiile diverșilor sultani ce își făceau concurență deasupra malurilor, m-am bucurat de zbor, de albastrul cerului, m-am jucat cu pescărușii, am urmărit meduzele din apă și mi-am bucurat ochii cu multitudinea de culori și nuanțe.  Și pentru ca simțurile mele să fie provocate total, după cobrârea pe uscat am mâncat nelipsitul sandvici cu pește de pe podul Galata (o să visez la el până la următoarea vizită).

Înspirația zilei:

Văd monumentele vechi
de piatră roasă,
dar dacă ating cicatricea de piatră,
corpul tău îmi răspunde
şi degetele mele te recunosc
deodată, tremurând,
fierbinte şi dulce.

Pablo Neruda – Pământul

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply