Browsing Category

BLOG

Salep

October 30, 2018

Stăm așezați la masa înghesuită din cafenea la finalul unei noi zile de muncă. Trezirea la 5 AM ne face să fim doar parțial funcționali începând încă din primele ore ale după-amiezii. Lucian citește un articol despre un criminal în serie. Lumea se agită în jurul nostru alergând probabil să-și facă cumpăraturile și să ajungă în timp util acasă.  Eu răsfoiesc o carte nouă ( proaspăt cumpărată) și mă las învăluită de cuvintele ce curg pe o pagină deschisă la întâmplare. Chelnerul aduce la masă băutura. Pentru el cafea turcească și nelipsita bomboană de ciocolată.

Pentru mine Salep.

Mirosul băuturii mă învăluie și mă poartă într-o poveste de iarnă orientală, aproape simt cum bate vântul înghețat deasupra Bosforului. În cană, o băutură albă, de-o consistență vâscoasă ( cea a unei budinci subțiri) asezonată din plin cu scorțișoară. Aroma ei te învăluie și te îmbrățișează întro senzație familiară. Iarna ( de fapt imediat ce vine sezonul rece) la Istanbul ( și probabil în toate celelalte localități ale Turciei) găsești această băutură specifică: Salepul. Ingredeintul magic al băuturii, pe lângă lapte, zahăr și scorțisoară este salepul, o pudră obținută din tuberculii unei orhidee sălbatice ce crește pe teritoriul Turciei.

Pe lângă faptul că este o băutură care îți încălzește sufletul în serile reci de toamnă sau de iarnă, salepul ( se spune) are și proprietăți curative. Este folosit pentru răceli, probleme de respirație și tuse ( un fel de pălincă cu piper dar fără alcool).

Astăzi nu m-a împins nici răceala și nici frigul de afară ca să îmi afund gândurile într-un pahar fierbinte de băutura magică. Cu toate caestea a făcut atât de bine la suflet încât am plecat din cafena cu zâmbetul pe buze vizând la o nouă escapadă în Istanbulul nostru drag.

Inspirația zilei:

Breating dreams like air/ Respirând vise ca și aerul.

F. Scott Fitzgerald

Onoare

September 5, 2018

Nu mai e un secret că îmi plac mult cărțile lui Elif Shafak. Le păstrez cu cumpătare în raft, așteptând momentul când sufletul meu e pregătit să se arunce într-o nouă poveste ce pictează lumea fascinantă a culturii islamice.

Onoare, cartea pe care am terminat-o azi este un roman despre tradiții, familie și iubire dedicat ”celor care văd și aud”. Este o poveste despre crimele de onoare, atât de obișnuite în spațiul musulman, obicei ce, odată cu desrădăcinarea oamenilor din spațiul islamic, se transferă și în lumea vestică. ONOAREA –  cuvântul aflat în centrul poveștii este de-o importanță covârșitoare pentru lumea muslumană și este asociat întotdeauna cu Barbatul. Femeile nu aveau onoare, femilor le rămânea doar RUȘINEA.

”Așa se face ca în ținuturile unde se născuseră Soartă Trandafirie și Destulă Frumusețe “onoare” era mai mult decat un cuvânt. Era și un nume. Puteai să-ți si botezi copilul “Onoare” atâta timp cât era bărbat. Bărbații aveau Onoare. Bărbații în etate și între două vârste, chiar și băieții de școală care încă miroseau a lapte de mamă. Femeile nu aveau onoare. În schimb aveau rușine.”

Această carte m-a invitat să văd și să aud, a tras la o parte draperia ce ascudea  o fereastra ce se deschide spre un spațiu dur ( și inechitabil, ar spune femeia din mine) și mi-a dezvăluit cum, prin două cuvinte simple, se poate defini o lume întreagă, cu valorile și cu principiile ei.

Povestea care începe într-o bucătărie londoneză se desfășoară de-a lungul spațiului trecând prin Istanbulul fascinant și amestecat și poposind înr-un sat kurd de lângă Eufrat. Trei generații de femei, cu sufletul lor, iubirile lor și obiceiurile la care se supun, a cărăor destin se află în permanență în umbra bărbaților și a deciziilor acestora. O poveste minunată despre viață, moarte, iubire, datorie și onoare.

Cele două gemene, Pembe și Jamila, născute într-o famile săracă din Siria iși înlocuiesc destinul și, în timp ce Jamila rămâne să trăiască în locul natal și devine tămăduitoare, Pembe se căsătorește și pleacă la Istanbul și mai apoi la Londra unde ajunge să-și crească singură cei trei copii: Iskender, Esma și Yunus (”Pe când Iskender tânjea să stăpânească lumea, iar Esma să o schimbe odată pentru totdeauna, Yunus voia să o ințeleagă. Atâta tot”).

Acțiunea culminează cu o crimă, una de onoare: un fiu își ucide mama…

Mă opresc aici invitându-vă să savurați cartea lângă o cafea sau un ceai bun.

‘Draga mea, nu ne putem sterge trecutul. Nu ne sta in puteri. Nu sunt – si n-am fost niciodata – suparata pe tine sau pe Adem. Poti sa opresti un vant vijelios sa bata? Poti sa faci zapada sa nu mai fie alba? Acceptam cu usurinta ca nu avem nicio putere asupra naturii. De ce sa nu admitem ca nu ne putem schimba destinele? Nu e ceva atat de diferit. Daca Allah ne-a calauzit pe doua drumuri separate, trebuie sa fi existat un motiv pentru asta. Tu ai viata ta acolo; eu am viata mea aici. Trebuie sa acceptam asta.’

 

Vincent – again

September 4, 2018

Evit rutina. Iubesc însă să fac același lucru de mai multe ori: să citesc  aceeași carte, să văd un film de câteva ori(unori  chiar obsesiv – Casablanca, Fellini sau Marry Poppins) și pot chiar să ascult o săptămână întreagă aceeași melodie. Mi se mai întmplă să privesc aceeași fotografie, același tablou sau o clădire frumoasa fără să mă plictisesc…

Azi am revăzut Loving Vincent. Încă de la prima întâlnire (în ziua premierei) am fost fascinată de coloana sonoră și de fluiditatea imaginilor. Despre Vincent și film v-am povestit câte ceva atunci: https://fatacuie.ro/loving-vincent/. 

Acum vorbesc despre emoții. Despre gusturi, mirosuri și despre starea de bine. Am fost să vizionăm filmul la MTR  și ne-am bucurat de o cină perfectă cu salată de vinete ( cu gust de vinete și de fum) cu ceapa și roșii proaspăt tăiate. Pâinea de casă a întregit gustul copilăriei. Am intrat astfel în atmosfera sufletului. Mintea ce pedalează constant gânduri, sincron cu agitația unei zile de marți în București a tăcut brusc. M-am afundat în fluiditatea mișcării și în culoarea peliculei pictate manual. Am trăit. M-am bucurat și m-am întristat pe scaunul meu din sala de cinematograf.

Atunci când am văzut prima oara un tablou pictat de Van Gogh într-un muzeu am descoperit o diferență uriașă între imaginile din albumele de artă ( cu care era familiarizată) și realitatea din fața mea. Tabloul era viu și răzbătea din el o lumină și-o energie foarte specială. Am plecat la final într-o stare de imponderabilitate și cu dorința acută de a mă reîntoarce în muzeele lumii pentru o nouă întâlnire cu Vincent și cu energia vibrantă a lumii lui.

Inspirația zilei:

Nu eu am creat arta întru totul, ci dimpotrivă, am găsit-o gata, eu trebuia doar să o descopăr şi să o eliberez din natură.

Vincent Van Gogh

 

Bomboane Bucuria alias BB

September 3, 2018

Azi am sărbătorit și la birou ziua mea de naștere cu bomboanele Bucuria. Pot să garantez că aduc zâmbetul pe față și cheful de joacă. Am pus lângă plasa cu bomboane amestecate ( luate chiar de la sursă) și o cutie cu bomboane de ciocolata sofisticate ( mă gândeam că nu o să prindă atât de tare bomboanele moldovenești). Am descoperit cu surprindere  faptul că toată lumea a fost încântată de Bomboanele Bucuria ( le alint acum BB).

Încă din septembrie 1946, adică imediat după război, cu echipamentele aduse din Germania,  fabrica Bucuria și-a început producția de bucurie la pachet, în doze mici și pe toate gusturile ( există până și bomboane pentru diabetici). De atunci a încântat mii ( oare or fi milioane?) de oameni producând zeci de tone de bomboane anual.

Fabrica cu 1500 de muncitori și peste 450 de tipuri de bomboane produce 90% din volumul producției de bomboane din Moldova și exportă în mai multe țări printre care și România.  Partea magică a poveștii stă însă în ceea ce înseamnă brandul Bucuria, și felul în care acesta răsună mult după granițele țării. Cumva, oamenii aceștia au reușit să împacheteze într-o formă dulce sentimentul de bucurie și copilărie. Păstrează secret mecanismul dar rețeta funcțonează de fiecare dată, atunci când cineva deschide o bomboană de la Bucuria zâmbetul îi apare pe față…pentru că mi-am păstrat și eu niște mici rezerve, merg acum să zâmbesc…

Inspirația zilei:

Bucuria este viața văzută printr-o rază de soare.

Carmen Sylva

Birthday trip – ziua 4 – Chișinău

September 2, 2018

Ultima zi petrecută în Republica Moldova. Și drumul spre casă.

Am străbătut până acum țara vizitând locuri mai apropiate sau mai îndepărtate. Am neglijat Chișinăul și plimbarea de azi prin oraș m-a făcut să simt că am pierdut ceva și să promit că mă reîntorc. Am ratat piața de vechituri, vreo două trei magazine cu produse făcute manual și am alergat prin Muzeul Național de Etnografie și Științe naturale ( încă mă întreb de ce au pus împreună cele două muzee) și prin piața centrală.

Plimbarea pe străzi a fost în ritm alert fără să am timp să mă împrietenesc cu clădirile, cu formele și cu spațiile. A fost un turist obișnuit în alergată de clipa de-a trecut.

M-am îndrăgostit de piața din Chișinău. Un spațiu uriaș, plin de tarabe și dughene, bine sistematizat pe tipuri de produse și care ascunde un întreg univers. De la biscuiții cu semințe vărsați ( i-am luat în bagaj cu noi…), produse de marochinărie, electronice, haine, toate tipurile de alimente, bazine de pește, brânzeturi, miere și unt galben, dens cu gustul copilăriei.  O lume intregă încapsulată într-un spațiu mărginit de străz mici, murdare și aglomerate, pline ochi de mirosurile copilăriei.

Ne-am plimbat cu încântare pe bulevardul principal, am făcut provizii de bomboane de la Bucuria și am savurat o ultimă cafea înainte de plecarea spre casă. Am părăsit orașul cu sentimente amestecate și cu doința de a ne întorce. Simt că am ratat o bucată mare din sufletul Chișinăului și am venit acasă doar cu o matrioșka.

Inspirația zilei:

Iubire mai e-n univers
Sau noi, însetați de Iubire,
O plăsmuim dintr-un vers
Și-i Dragostea o-nchipuire?

Steliana Grama

 

 

 

Birthday trip – ziua 3 – Soroca & Tipova

September 1, 2018

Casele gri se succed ritmic și aleargă în dreptul geamului meu. Mașina rulează pe un drum când impecabil, când plin de hopuri. Muzica sună neobișnuit în boxe. Câteva cuvinte se înșiră în dizarmonie totală cu spațiul din jur. Descoperim noi teritorii ale Moldovei. Ritmul, aerul, lumina și peisajul reflectă emoțiile ce mă încearcă. Sunt amestecate. Încă nu pot spune dacă îmi place sau îmi displace Republica Moldova.

Azi, pe listă două spații îndepărate: Mănăstirea Țipova și Cetatea Soroca.

Mănăstirea Țipova, ce se așează de-a lungul Nistrului, este considerată cea mai lungă mănăstire rupestră din Europa. Construită undeva în sec XVI-XVII este o mănăstire de călugări de rit ortodox amplasată pe un mal abrupt la o înălțime de aproximativ 100 de metri deasupra apei. Drumul ce curge de pe coama dealului până la așezarea în stâncă m-a provocat să fiu atentă cum pășesc printre bolovanii acoperiți cu praf, iarba arsă de soare și scările teșite și abrupte ce abia se ai disting în geometria pietrei. După 20 de minute de mers prin soarele și praful amiezii cărarea se deschide, printre stânci și  mărăcinişurile de corn, măceş şi păducel, către un zid de piatră, ce poartă în el golul ferestrelor. O scară de lemn se întinde anevoios de-a lungul zidului și-i ajută pe turiști să pătrundă în încăperea bisericii situată la etajul superior. Un bărbat ce șade la umbra unui păr ne întide biletul de intrare. Plătim biletele și începem explorarea. Încăperea bisericii deschisă și luminoasă miroase a busuioc și tămâie, chiliile de sub ea, părăsite și distruse, poartă umbra poveștilor trecutului, fântâna tainică de unde izvora apa stă pitită în subsolul lăcașului. Jumătate din încăperile ce au mai rămas te învită să descoperi locul unde se spune că Stefan cel Mare s-a cununat cu soția sa Voichița, văgăuna la care ajungi de-a bușilea pe timp de asediu, ce adăpostea călugării și bunurile mănăstirii, șopârlițele ce se încălzesc la soare deranjate de   vizitatorii inportuni și apa, luciul de apă ce oglindește trecutul.

Simt și acum mirosul prafului încins și foșnetul arbuștilor ce ne ațineau calea. Ne-am rupt de locul tainic și ferit de lume și, după un alt șir de case ce alergau de-a lungul șoselei ne-am oprit în fața unei cetăți renovate în jurul căreia se agitau vreo 5-6 mirese cu tot alaiul lor de nuntă. M-am simtit parcă extrasă dintr-o lume și pusă imediat într-o alta diametral opusă.

Cetatea Soroca a fost atestată documentar pentru prima oară la 12 iulie 1499. Cetate moldovenească, clădită inițial din lemn de către Stefan cel Mare a fost reconstruită ulterior din piatră la porunca lui Petru Rareș la mijlocul secolului XVI. A fost construită de un grup de zidari transilvăneni ( se spune că de prin zona Bistriței – există o scrisoare a domnitorului către magistrul orașului Bistrița) conduși de meșterul Iacob care s-a semnat în interiorul castelului: ”a construit acest castel Iacob”. O bijuterie a măiestriei constructorilor cetatea are patru turnuri circulare pe colțuri și unul paralelipipedic situat central, pe unde se face intrarea în cetate și care permite accesul în curtea interioară. Am vizitat locul în grabă ( sub presiunea timpului) printre mulțimea de turiști și cuplurile de tineri căsătoriți care își făceau pozele de nuntă și am plecat apoi spre Cișinău.

Promit că mâine înainte de plecare voi descoperi puțin și farmecul Chișinăului.

 

Inspirația zilei:

Dacă aș avea două inimi, una aș vrea să gândească

Grigore Vieru

 

 

 

Birthday trip – Ziua 2- Cricova

August 31, 2018

Ziua mea în 10 puncte:

  1. S-a stricat sistemul electronic al mașinii. Dimineața am încercat să găsim service-urile deschise în Chișinău ( e sărbatoare națională la ei și totul e închis). Ne-au ajutat niște moldoveni foarte simpatici care vorbeau mai mult rusă decât română. Obișnuită cu viața în București am realizat câteva lucruri: suntem privilegiați și avem la dispoziție tot ceea ce ne dorim aproape 24 de ore din 24; i-am lăsat bacșiș băiatului care ne-a repara erorile electronice ( la un pret de n ori mai mic decât cel din București) și atât el cât și șeful lui au fost extrem de surprinși ( aș putea spune chiar șocați); vreau să învăț limba rusă – aveți vreun secret pentru ca să îmi fie mai ușor? 
  2.   Cafeaua și paharul de prosecco cu piure de zmeură au fost fenomenale. Limonada cu petale de trandafir m-a încântat. După toate emoțiile de dimineață ( datorate mașinii) o pauză de cafea pe o terasă din centrul Chișinăului a făcut bine la suflet.
  3. Am fost ”pedepsita” azi să port pe cap o coroniță roz cu ”Birthday Queen” – încă nu știu dacă mi-a plăcut. 
  4. Am primit acuareeleeee…din acelea speciale, rusești, făcute cu miere. Hm….oare e momentul să-mi aduc aminte cum se folosesc?
  5. Am fost opriți de poliție și ne-au luat toți leii moldovenești pe care îi aveam. Eram opriți la culoarea roșie a semaforului, mașina de poliție era în spatele nostru, au pus girofarul, i-am lăsat să treacă în față, iar atunci când s-a făcut verde ne-au tras pe dreapta. Ne-au amendat pentru că ( au spus ei) nu ai voie să conduci în Moldova decât dacă au trecut cel puțin 24 de ore de când ai consumat orice fel de alcool. Lucian băuse cu o seara înainte un pahar de vin ( cu 18 ore înainte).
  6. Cricova – o altă cramă uriașă a Republicii Moldova ce a fost fondată în 1952 și amplasată în întregime sub orașul ce-i poartă numele. Aici,  pe lângă vinurile binecunoscute se produce și vin spumant prin metoda tradițională, adică sticlele imbuteliate provizoriu cu vin spumant sunt păstrate în stative cu gâtul sticlei în jos și rotite la 45 de grade  manual. Vinoteca de la Cricova păstrează și mărci de vinuri de producție europeană produse pînă la începutul celui de-al doilea război mondial ( o parte din colecția Göring, Burgundia, Rehin, Bordeaux, Tokaj sau Porto). Perla colecției este vinul ”Ierusalim de Paști” produs într-un singur lot în anul 1902. La degustarea de aici am descoperit un soi de biscuiți cu semințe de care m-am îndrăgostit. Ne-am propus să căutam rețeta.
  7. Orheiu Vechi era pe lista locurilor de vizitat și, după plimbarea cu trenulețul prin Cramele Cricova ( la o temperatură mult prea mică pentru mine), am pornit să descoperim așezările de la Orheiul Vechi ( o rezervație  cultural-naturală). Sub soarele fierbinte de august urcarea spre biserica ce se înălța deasupra cheilor a fost istovitoare și încărcată de răceala călugărilor ce administrau locația. Mi-a plăcut balconul natural ( o lespede de piatră ce ieșea înafara peretelui cheilor) ce se deschidea din mica capelă săpată în munte ș care oferea o priveliște amplă a văii Răutului. Părea un loc unde într-o zi liniștită puteai să-ți găsești pacea și să te reculegi în mijlocul naturii (p.s. azi a fost o zi aglomerată și zgomotoasă în acest spațiu).
  8. Hotelul Albert din Chișinău e minunat. Micul dejun e de poveste, dimineța cu soare petrecută pe terasă m-aîncărcat  cu energie iar cadoul ce mă aștepta pe pat la întoarcere mi-a umplut inima de bucurie.  A fost impresionant să primesc o felicitare scrisă de mână, nu clasicele urări dactilografiate în format standard.
  9. Chișinăul seara, văzut din mașină în drum spre cină m-a surprins și m-a făcut să-mi doresc să-l vizitez. Sper ca, printre drumurile în lungul și în latul țării să prind câteva ceasuri de plimbare pe străzile orașului.
  10. Butoiașul  este unul dintre localurile foarte frecventate ale Chișinăului, cu meniu tradițional.  Dovadă stă faptul că, de jur împrejurul mesei noastre ( în aceeași locație și în același timp) se desfășurau patru nunți.  Ne-am petrecut seara înconjurați de feluri variate de muzică și delectându-ne cu bucate tradiționale moldovenești. Tot ce pot să spun este că mi-au intrat la suflet plăcintele cu vișine mâncate aici.

Inspirația zilei:

Sunt drumuri ce ne caută de mult și-ajung la noi când noi suntem plecați în căutarea lor pe alte drumuri.

Octavian Paler

 

Birthday trip – Ziua 1 – Milestii mici

August 30, 2018

Republica Moldova! Destinație ce era pe Bucket List ( în traducere liberă pe lista de dorințe). Anul acesta s-au aliniat planetele și de ziua mea ( care e mâine …sărbătoresc ca-n povești – o zi înainte și două după), împreună cu o gașcă faină de oameni ( a căror vacanță era de fapt programată, noi ne-am lipit pe lângă ei), am pornit să explorăm țara vecină.

Urmând consecvenți obiceiurile noastre (ne)bune nu am băgat în seamă programul, nu ne-am documentat asupra traseului și n-am protestat la planurile pe care și le-au făcut colegii nostri de drum. ( S-a dovedit că nu știam foarte bine nici măcar cursul de schimb).

( Nu cred că v-am povestit vreodată că noi suntem niște turiști ciudați. Evităm planurile, ne aranjăm doar strictul necesar pentru călătoriile programate – cazare, transport, uneori micul dejun și neapărat un ghid (tipărit) al zonei/ țării în care mergem – în rest preferăm să fim exploratori. Deviem de la traseul indicat de marcajele stradale, ne hotărâm pe ultima sută de metri, înainte de a intra în muzeul X , că vrem să mergem să explorăm străduța ce trece prin stânga clădirii și să bem o cafea în localul acela mic ce se ițește timid pe colț, ne hotărâm să vedem grădinile în zilele cu ploaie și uneori muzee în zile cu cer senin, ne oprim să ascultăm oamenii, orașul și sufletul locului. Mâncăm mâncarea lor, în localurile de cartier,  bem băuturi tradiționale și căutam realitatea așa cum putem noi s-o percepem).

Cu ima strânsă că lasam câinele ( prea mic după mine) acasă cu dădaca, ne-am îmbarcat dis de dimineață ( să tot fi fost ora 5…) și am pornit agale spre plaiurile Moldovenești. La Buzău, în pauza de cafea, mâncând cu încântare sendvișuri pregătite de mama Ralucăi ( mie nu-mi plac sendvișurile, mai puțin cele făcute de mama Ralucăi) am aflat două lucruri importante:

  1. La Buzău căruța cu cal alimentează în benzinărie. Avem dovezi concrete.
  2. Programul zilei de azi înclude o vizită la punctul vamal Albița ( unde zilele acestea este puțină agitație), degustare de la Cramele Mileștii Mici și o plimbare de seară prin Chișinău (probabil îndulcită de câteva Chișinaul de Seara – bomboanele de la Bucuria).

Crama Mileștii Mici, fondată în 1969, este considerată cea mai mare cramă din lume și cuprinde galerii calcaroase cu o lungime totală de peste 200 de km. Un adevărat oraș subteran cu străzi, alei și intrânduri străjuite de butoaie uriașe unde sunt găzduite toate soiurile de vinuri moldovenești, din anii lor cei mai buni, adunate de la toate cramele din țară. Beciurile cramei Milești au peste 1.5 milioane de sticle, numărul ce vine și cu recunoașterea  internațională, în 2005 colecția de aici intrând în Cartea Recordurilor Guinness ca fiind cea mai mare colectie de vinuri din lume.

Încetineala cu care am intrat în Republica Moldova și drumul lung ne-a făcut să întârziem la programarea pe care o aveam pentru vizită.  În ultima clipă am reușit să intrăm în cramă. Intrarea s-a făcut cu mașinile noastre personale, într-una din ele am reușit să o luăm și pe tânăra care ne era ghid.

Am străbătut cei aproape 5 kilometri vizitabili ( pentru turiști) în grabă oprind doar la punctele importante din cramă și ascultând o serie de explicații ce mi-au adus aminte de cartea mea de geografie din clasa a VII-a (cartea de gografie, pe atunci,  era alb-negru cu foare multe date si informații tehnice despre fiecare tară). Frigul( temperatura din inetrior este constantă de 12-14 grade) îmi pătrundea în oase și entuziasmul viziei era ușor estompat de povestea mult prea seacă și fără informație relevantă.  Toate acestea până când am dat cu ochii de sticlele de vin frumos înșirate în case și acoperite cu un strat considerabil de praf. Acela a fost momentul în care povestea ghidului a fot uitată, n-am mai simțit frigul și am încput să caut prin lentila aparatului de fotografiat ritmul dopurilor cerate și luciul pal ce străbătea pe alocuri pe sub straturile de praf.

La finalul plimbării folosind un pahar magic ce deschidea poarta timpului ne-am regăsit în jurul mesei gustând, pe rând,  bucatele moldovenești, faimoasele plăcinte și vinurile – de la alb la roșu, de la tânăr la bătrân și de la sec la dulce înr-o însiruire muzicală de pahare și acorduri ale lăutarilor. După oboseala drumului și frigul galeriilor degustarea din jurul mesei în acordurile muzicii lăutărești mi-au adus zâmbetul pe față și m-au așezat față în față cu mine.

Am ajuns spre seara în Chișinău și pentru că mâine este programată o lungă vizită la Cricova însoțită de o cină festivă la Butoiaș am hotărât să caut un tort și să fac petrecerea de ziua mea în această seară. Între vinurile aduse din cramă și dulciurile cumpărate din supermarket ( sunt absulut fabuloase torturile și prăjiturile lor) am ajuns la concluzia că, o vizită prea lungă în Moldova este absolut dăunătoare garderobei…

Inspirația zilei:

Să-mi cânți cobzar bătrân ceva,

Să-mi cânți ce știi mai bine,

Că vin ți-oi da, și bani ți-oi da,

Și haina de pe mine.

Yuki…scoate colții

August 29, 2018

Yuki scoate colții ( și nu cei de lup, care se cos pe marginea cămeșilor ca să protejeze femeile)…Oare de unde a învățat câinele nostru să fie agresiv?

A venit la noi când încă era un pui foarte mic, avea o lună. L-am cocoloșit, l-am alintat, l-am certat puțintel din când în când ( dar nimic grav….). S-a dovedit a fi extrem de iubitor și  încăpățînat, mult prea sociabil pentru nivelul meu de interacțiune cu străini  și stăpân pe noi și pe viețile noastre. Supriza a venit astăzi când, după ce ne-am împachetat bagajele, ne-am alintat câinele, am vrut să-l trimitem să stea cu mama lui pentru câteva zile. Mâine vom pleca în Moldova și, în mod evident, este imposibil să-l ducem cu noi.

Supriza a venit curând după ce s-a cazat în noua curte (prima lună din viața a locuit acolo) când ne-a sunat vecinul nostru cu o surpriză. Mogâldeața de 3 ( TREI!) luni a sărit s-o bată pe mama lui. În consecință, ”cu cățel, cu purcel”,  am adus animalul acasă și i-am tocmit dădacă care să aibă grijă de el cât vom fi plecați.

Nu v-am spus încă? Mâine plecăm într-o excursei de 4 zile în Republica Moldova ca să sărbătorim ziua mea de naștere.

După agitația bagajelor, emoțile despărțirii și regăsirii, panica momentului de nesiguranță când am realizat că nu știu cum să mă descurc cu câinele, dădaca care a salvat situația, stau  și mă întreb când și e ce a devenit câinele nostru agresiv?

Până acum credeam cu tărie că animalele violente sunt așa datorită educației pe care au primit-o sau datorită unor oameni care au fost violenți cu ei. Câinele meu mi-a făcut însă o surpriză! E agresiv ( cei drept nu cu oamenii)  fără să fi avut vreun context în care să învețe asta. Așa că tot ce-mi rămâne de făcut este să învăț cum să-l învăț să se schimbe…simplu nu?

Și am mai realizat încă ceva…lecțiile de viață pe care le primesc de la animăluțele noastre sunt foaret prețioase.

Vă țin la curent cu descoperirile mele viitoare!

Inspirația zilei:

Ceea ce contează cu adevărat nu este mărimea câinelui în luptă, ci mărimea luptei în câine

Dwight D. Eisenhower.

 

 

S-auzi și să nu crezi!

August 28, 2018

S-auzi și să nu crezi minunea sau cum a plezint un drac.

O bătrână venea agale pe drum purtând în mână o cofă. Cum mergea ea așa, de la un moment dat, bagă de seamă că s-a cam înnegurat cerul, că norii încep să bufnească între dânșii cap în cap, cum se bufnesc berbecii  când au de răfuit o socoteală.

Ce să facă baba ca să n-o ude? Se gândește ea, cumpănește, își scoate bulendrele și le îndeasă în cofă ca să le ferească de ploaie, gândind ca dincolo de piele n-are unde să mai răzbată apa.

Ploaia a început să țârâie, baba și-a pus cofa pe jos, cu fundu-n sus și s-a așezat pe ea. N-avea nici un zor, aștepta liniștită. după ce-a stat ploaia, muierea și-a scos țoalele din cofă, s-a îmbrăcat și a pornit pe drum înainte. După o vreme se întâlnește cu Nichipercea! Ieșise să se plimbe pe răcoare.

-Bună ziua mătușă! îi zice dracul.

-Bună să-ți fie inima, Necuratule!

-Dar cum făcuși, mătușă, că veniși pe ploaia asta și nu te-a picat un strop de ploaie? Iaca eu, m-a prins numai c-o aripă puhoiul și-s liștav!

-Ei! tu crezi că toți îs ca tine? De ce nu te-ai ferit și tu să nu te fi plouat? îl întreabă baba.

-D-apoi cum focul negru să te ferești de ploaie în mijlocul câmpului istuia, în care nu se află leac de pom și fir de adăpost?

-Capul tău sec! Da de ce nu te-ai dat pe după picăturile de ploaie? Ce mare greutate era pân pe-acolo, ca să te strecori pe după dânsele?

Dracul a rămas încrement când a auzit-o, a tăcut și-a zis că poate are baba dreptate . Și-a căutat de drum și baba a plecat mai departe. Nu trece mult timp și o nouă ploaie învolburată se revarsă peste același drumeag. Dracul, amintindu-și povața babei începe să se strecoare printre picăturile de ploaie. Aleargă în sus, în jos, la dreapta, la stânga, sare, o ia de la început, până cade lat și își dă sufletul.

(poveste din Mitologia Poporului Român de Tudor Pamfile)