Azi sunt o știre

scris de Fata cu Ie May 14, 2018
Azi sunt o știre

Azi am fost o știre. O știre care s-a lăsat greu făcută,  cu amânări, poticneli, nesincronizări de program și care s-a transformat într-o experiență minunată atunci când ne-am întâlnit și am început să ”lucrăm”. Filmarea de azi cu echipa de la Digi 24 poate să intre pe lista de ”prima oară” ( lista lucrurilor pe care le fac pentru prima dată).  A fost prima oară când m-am distrat făcând o filmare sau dând un interviu. Nu-mi place să apar în fața camerelor. Nici măcar nu-mi place să mi se facă poze. Abia de curând experimentez rolul de model ( nu întotdeauna cu succes…așa apar pozele cu mânecile cămășilor).

Ziua de azi a fost în mod surprinzător senină și, aș spune, aproape ușoară, Ana și Bogdan privind cu îngăduință stângăciile mele și provocându-mă să povestesc, să mă joc și să mă relaxez. Am bântuit prin București ( fără tocuri de data aceasta, pricioarele mele au ”daună totală” încă de ieri) și am filmat în fața Ateneului cocoțată pe gard, cu un buchet de bujori care miroseau fenomenal în brațe ( și pe care Ana n-a vrut să-i lase uitați într-un colț), m-am plimbat în parcul Ateneului, sub atenta supraveghere a ochiului de sticlă (al camerei, nu al cameramanului) și nu cred că am fost vreodata mai stingheră în timpul unei plimbări…m-au ajutat să rămân pe linia de plutire semnele lor care mă trimiteau să refac traseul și gândurile mele ghidușe care se învârteau în jurul conceptului de ”nu părăsiți perimetrul !”. Cu toate că eram atât de obosită încât îmi doream doar un pahar de vin și un pui de somn am uitat de tot și m-am bucurat de cele 3 ore și mai bine petrecute împreună.

Dacă ați văzut azi, la intrarea pe Calea Victoriei dinspre Muzeul Antipa, pe cineva mergând pe axul drumului cu mânecile cămășii ( a iei) fluturând în vânt ( și asta de mai multe ori) înseamnă că ați văzut joaca noastră de a căuta un cadru aglomarat din care să scoatem ia. Pășeam de fiecare dată plecând din mijlocul trecerii de pietoni în timp ce lumea trecea grăbită sau mirată în spatele meu și mergeam alene pe mijlocul șoselei (cred că au fost unul sau doi șoferi nu prea încântați).  A fost declarația mea de unicitate și independență, făcută discret și fără să deranjeze, desprinsă din mulțime și din cotidian, și, totuși, jucăușă și senină. O definiție destul de bună pentru mine.

Apoi a fost filmarea de acasă unde am intrat în jocul Anei și am construit împreună povestea. Mi-a fost drag să stau de vorbă cu ea și aș fi renunțat cu plăcere la interviu doar pentru o cană de cafea ”povestită” împreună. Nu mi-am dat seama când a zburat timpul, am făcut filmările fără să generăm un haos prea mare în cufăr, lazi sau dulap și m-am trezit pozând, într-o imagine de Rivieră Franceză de început de secol pe scările de la intrarea casei, cu o fusta lungă, o cămașa cu mâneci bufante ( o ie mai nouă forte mică ca dimensiuni pe care eu o port pe post de ”cămașă cu mâneci scurte”), cu umbreluța de soare în mână și cu motanul ce se alinta la picioarele mele.

Am zburat din poveste în poveste, din joacă în joacă, și am fost un personaj în știrea ce va urma…un perosnaj care păstrează totuși trăsturile, gândurile și emoțiile mele…

Mulțumesc Ana și Bogdan pentru astăzi. E prima dată când pot să spun că mi-a plăcut să filmez.

Inspirația zilei:

Că exist, este o surpriză perpetuă numită viață.

Rabindranath Tagore

 

 

You may also like

Scrie un comentariu