Abinuța

scris de Fata cu Ie June 4, 2018
Abinuța

Azi gândul și sufletul meu vor să vorbească despre albine. Am crescut cu ele ( încă de când eram foarte mică), am învățat ( pe alocuri) să le îngrijesc, să colectez mierea și în copilărie eram ”abinuța lui bunicu” ( da, lipsește ”l”-ul. Nu puteam să-l pronunț).

Albinele sunt un factor esențial în echilibrul ecosistemului, ele fiind cele care asigură polenizarea plantelor și implicit hrana noastră. Pe cât sunt de harnice pe atât sunt de sensibile la substanțele chimice (în copilărie îmi aduc aminte că era de evitat, atunci când mergeam la albine să se simtă miros de săpun – asta nu înseamna că nu ne spălam, sau miros de parfum. Riscam să vin ciuruită acasă). Modul în care se practică acum agricultura a reușit să omoare într-un mod alarmant albinele. Vă invit, pe cât vă stă în putință, să le protejați .

Pentru albine, am furat o clipă de la sarcinile de om mare și astăzi mi-am propus să îmi amintesc o poveste din copilărie (una din multele povești cu albine, și cu felul în care omul acționează doar pentru binele propriu), despre albine, culeasă pe la jumătatea secolului trecut din județul Bacău de către Elidia Agrigoroaiei. E o poveste veche, istorisită din tată în fiu/fiică, într-o familie de prisăcari, iarna, când știuberele stăteau la zămnic iar oamenii la gura sobei.Povestea se numește Albinele cu aripi scrise:

Acum multă vreme, prin părțile Iteștiului stăpânea un boier avar și lacom, ce nu se mai sătura adunând acareturi, mâncare și vite de la oamenii de pe moșia sa. Pizmaș și viclean, nu-l întrecea nimeni în răutăți. Săraci, oamenii din partea locului, au început să-și facă prisăci, ca să își mai îndulcească traiul și să dea și copiilor câte puțin fagure sau miere.

Văzând asta, boierul , s-a gândit să nu se lase mai prejos și și-a făcut propria prisacă. În puțin timp prisaca lui zumzăia de gâze aurii , iar cămara era burdușită cu miere și roate de ceară. I se părea însă boierului că albinele lui zboară departe după cules și tremura inima-n el că unele se rătăcesc și astfel albinele lui se împuținează.

Se scoate el o vreme și îi dă prin gând un vicleșug ca să iasă în câștig. Nici una, nici două, stropește cu apă de cretă aripile albinelor lui, de parcă erau scrise, nu alta. Apoi trece la treabă. Nu era zi să nu umble pe la prisăcile vecine, cale de patru ceasuri (atât cât poate zbura albina) și unde vedea rătăcite gâze însemnate, numaidecât lua din știubeiele omului, zicând că sunt furate de la dânsul.

Fiindcă tăranii nu aveau ce face, și nu puteau să se pună cu fața boierească, au început să nu mai țină prisăci. Câțiva, mai ageri, au stat și au cugetat și s-au gândit cum să-și facă singuri dreptate. Au început să urmărească în care din știubeiele lor intră albine cu aripile scrise și, imediat, le înlocuiau cu altele goale. La gura știubeielor unde se aflau albinele cu aripi scrise așezau o trestei sau un lemnișor ca să nu mai poată ieși prin urdiniș gâzele și apoi le veneau de hac cu fum de ardei.

Azi așa, mâine așa, albinele bogatanului au început să se împuțineze văzând cu ochii. Mare supărare pe capul boierului că-i rămân goale știubeiele și neputând dovedi că la mijloc e o viclenie mai mare ca a lui a renunțat la prisacă și la albine.  Prisăcarii din zonă au continuat să-și crească albinele și să-și mărească prisăcile bucurându-se de micile gângănii.

”Ei, și iată cum, din motan a ajuns boierul șoarece, că de, roata se duce dar se mai și întoarce, iar cu istețimea românului să nu te pui!”

( povestea și citatul merită o analiză a tiparelor comportamentale… azi însă adultul din mine are multă treabă de om mare, așa mă opresc la rolul de copil).

Inspirația zilei:

Copilul este aidoma albinei care adună nectarul pentru a face miere. Copilul preface totul în miere.

Antoine de Saint Exupery

 

 

You may also like

Scrie un comentariu