Icoana

May 12, 2018

Azi a fost una din acele zile foarte lungi, cu multe lucruri de făcut și mulți oamnei în jurul meu. Cu toate acestea la ora 10 seara mi-am dat seama că lipsește ”poza zilei”. În consecință, poza de azi e proaspăt făcută în timpul orelor de alint de seară și…e în alb și negru pentru că viața mea a fost foarte colorată azi.

Mi-am petrecut dimineța cu mama (începând cu ora 7 când am luat-o de la aeroport): am aranjat casa și ne-am pregătit pentru filmarea de azi, am cutreierat Bucureștiul pentru a descoperi o nouă pereche de pantofi făcuți de Coca, am băut o cafea împreună, am mâncat sarmale de acasă, ne-am pregătit ținutele pentru defilarea costumelor populare de mâine (cea pe care o aveam gata pregătită m-am hotărât totuși s-o păstrez pentru 1 Decembrie) și ne-am petrecut seara la Zestrea printre poveștile icoanelor și minunea bijuteriilor vechi.

Am aflat de la ei că povestea icoanelor românești este de dată recentă, avem doar 300 (aproximativ) de ani de icoană romănească (icoane pictate de români). Au fost multe informații interesnate pentru mine și un ”aha moment” (am spus în engleză pentru că termenul de revelație mi se pare prea pretențios pentru gândul meu) generat de spatele unei icoane bănățene de secol 18 (cred). Era o icoană pictată pe lemn de brad, reprezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul din catapeteasma unei vechi biserici. Icoana a fost ingropată pentru a o proteja de o invazie turcească și readusă la lumină după un timp. Ce m-a surpins pe mine însă, a fost spatele icoanei. Erau trei blaturi de scândură îmbinate (și inițial fixate cu doua traverse pentru a da durabilitate în timp). Icoana, deși realizată dintr-un lemn ieftin și moale (mai puțin rezistente, mai ușor de distrus), avea pe spatele ei două sigilii în ceară roșie, însemnele de breaslă care să certifice calitatea muncii. Aceste sigilii nu erau doar o garanție pentru client ci erau și o asumare pentru meșter care răspundea de munca lui. Cele două traverse erau o găselință inutulă pentru securizarea în timp a blatului de lemn. Peste ani și peste multe cicluri de rece-cald, ud-uscat, traversele (dacă erau suficient de înguste), deveneau prea mici pentru pictura pe care o fixau și cădeau, rămânând pe spatele tabloului două șanuțuri transversale. Varianta în care traversele erau mai late era una mai periculoasă. Ele duceau la scindarea icoanei în părțile de lemn componente.

Povestea de la Zestrea a fost și despre icoanele noi pictate de Arsenie Boca și Irineu Protocenco și despre tehnicile și curentele de poleire cu aur practicate după război (Primul Război Mondial). Cei doi pictori au pictat câte o singură biserică, deși toată viața lor au pictat icoane (unele dintre ele se găsesc și în bisericile din Bucurșeti): Irineu Protocenco a pictat Mănăstirea Schitu iar Arsenie Boca a pictat Biserica de la Drăgănescu (Giurgiu). Am plecat de la ei cu gândul să vizitez din nou bisercile Bucureștiului, și cele din împrejurimi, căutând mai mult povestea din spatele lor.

Am ajuns acasă târziu. Dacă mai pun la socoteală și faptul că azi am filmat 56 de minute de material brut pentru un interviu  ce va fi montat săptămâna viitoare  (și relația mea cu camera de filmat nu e printre cele mai bune), somnul ce mă cuprinde în timp ce scriu nu e întâmplător.

Inspirația zilei:

”Marii pictori de icoane au avut mâinile sărutate de sfinți”

Octav Bibire

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply